„Cum ai ajuns să faci ceea ce faci? Ce înseamnă o carieră de succes pentru tine? Cum pot ajunge și eu să fac ce-mi place și să fiu și plătit(ă) pentru asta?”

Un interviu realizat de Violeta Gudană pentru proiectul Become.

****

Țupu

„Ceea ce am făcut a depins de mine. Pentru că eu am vrut să schimb, eu am vrut să lupt, eu am fost dispusă să muncesc atât. Nu m-a oprit nimeni”.

Lăcrămioara Țupu este profesoară de engleză la Colegiul Național Spiru Haret Tecuci. Am cunoscut-o în 2011, septembrie, când am intrat la acest liceu. Am fost foarte bucuroasă să aflu că urma să-mi fie dirigintă. Mi-a plăcut prezența dumneaei încă de la început și s-a dovedit pe durata a celor patru ani de liceu și în prietenia pe care o cultivăm și astăzi cu interes și drag, că este atât o profesoară prietenoasă și foarte bine pregătită, cât și o persoană minunată, deschisă și foarte amuzantă! Vă invit să citiți acest interviu pentru a descoperi ce înseamnă să îți trăiești adolescența în vremurile grele ale comunismului, să lupți împotriva sistemului (care nu te avantajează) înarmat cu optimism și deschidere spre noi oportunități, să ajungi acolo unde îți dorești și să învingi obstacolele ce se ivesc total imprevizibil în drumul tău spre țelurile propuse!

**

Bună ziua! Vă mulțumesc frumos pentru că ați acceptat propunerea mea cu privire la acest interviu. Voi începe cu o întrebare simplă care sunt sigură că va da start unui interviu minunat. La ce liceu ați fost?

Am fost la liceul la care predau astăzi, la care astăzi sunt profesoară. Pe atunci se numea Liceul 1 (Colegiul Național Spiru Haret în prezent), era liceu cu profil electro-tehnic și mecanic.

***

Nu avea niciun nume?

Nu, dar avea, în schimb, statuia lui Spiru Haret în curte, în fața clădirii. Eu am fost la clasa de electro-tehnică, clasa care se presupunea că era cea mai bună, dar de fapt erau primele medii pe liceu, cum sunt A-urile noastre astăzi. Nu mă laud, dar eu am învățat de frică, să nu pic. Eu nu am învățat de plăcere, neapărat… la vremea respectivă, evident. La română învățam cu plăcere, dar la matematică parțial cu plăcere până în clasa a 10-a. După aceea… nu mai pot să zic că a fost așa o plăcere deosebită. Pentru română s-a păstrat, bineînțeles, plăcerea de a învăța, de a citi pentru că neavând alte surse de informare, la vremea aceea, citeai foarte mult.

***

Ce alte profile mai erau la liceu?

În clasele a 9-a și a 10-a erau două clase de electro-tehnică și patru de mecanică. În a 10-a am dat treapta a doua la matematică și fizică și a rămas o clasă de electro-tehnică și două de mecanică. Concurența era destul de mare când treceai din a 10-a în a 11-a din cauză că erau doi pe loc și trebuia să elimini unul. Și eu când am trecut în clasa a 11-a am învățat numai la matematică și la fizică. Hmmm… nu pot să zic că am avut o dorință foarte mare de a veni la acest liceu, dar era mai aproape de casă.

***

Da, înțeleg. Dar cum era pentru dumneavoastră să învățați ceva care nu vă plăcea deloc? Nu era ceva forțat?

Nu pot să zic că era foarte, foarte rău. De exemplu, la fizică, când învățam constant și pricepeam, începea să-mi placă. Deci, de asta cred că nu îți place ceva pentru că nu înveți constant, ci numai pentru a vâna niște note. Țin minte că la fizică se întâmpla să învăț anumite lecții din urmă ca să le înțeleg pe următoarele. Le-am învățat, îți dai seama, pentru că n-am avut încotro. De exemplu, la matematică nu mi s-a părut greu în a 9-a și a 10-a, dar mi s-a părut in a 11-a și a 12-a pentru că am făcut geometrie și analiză matematică. Iar pe mulți i-am întrebat de lucrurile pe care le învățam la matematică, care sunt ingineri, și mi-au spus că nu le trebuie analiza matematică pe care și ei au învățat-o în facultate, dar nu au nevoie de ea. Ceea ce mă miră, pentru că la liceu am făcut o disciplină care nu trebuie nici măcar unui inginer, deci cu atât mai puțin unui absolvent de liceu. Dar n-aveai încotro, trebuia să înveți. Eu mai făceam, de exemplu, pe lângă disciplinele teoretice, electrotehnică, rezistența materialelor, desen tehnic. Ne duceam și făceam practică la ICM, făceam bobinașe.

***

Ce era ICM?

ICM era o fabrică ce făcea piese de mașini.

***

Și făceați un fel de voluntariat acolo?

Eh… acum așa s-ar numi: voluntariat! (râde)

***

Dar erați obligați.

Da, eram obligați, normal. Obligați eram să facem și practică agricolă, nu numai practică la ICM. Se numeau orele de atelier, pe care ori le făceam în liceu, ori ne ducea acolo, în funcție de cum făceau contract.

***

Dacă faceți o comparație între cum e acum relația profesor-elev și cum era când erați dumeavoastră elevă, ce credeți?

Incomparabil! Eu am prins liceul în perioada comunistă când n-aveai voie să spui nimic, n-aveai voie să ridici capul din nisip pentru că erai sancționat, puteai fi închis pentru orice revoltă împotriva sistemului totalitar. Puteai să fii închis imediat sub acuzația de crimă împotriva statului. Era foarte periculos. Mie, de exemplu, totalitarismul mi-a afectat destul de mult tinerețea pentru că tot timpul trebuia să mă gândesc ce să spun, cum să spun. Jucai întotdeauna fals. Tatăl meu era în armată și noi ascultam la radio Vocea Americii. Ori dacă afla cineva că se întâmplă așa ceva la noi în casă, tata nu mai era condamndat de tribunalul obișnuit, era condamnat de tribunalul militar și putea fi condamnat la moarte direct, prin împușcare. Militarii funcționau după alte legi, chiar și în prezent se întâmplă asta.

***

Dar părinții dumneavoastră cum priveau faptul că trebuie să învățați ceva ce nu vă place și că nu aveți de ales. Li se părea că așa trebuia să procedați sau vă compătimeau?

Absolut deloc. Pentru că nici mama și nici tata nu au făcut liceul. Ei au școli profesionale făcute. Ei nu înțeleg ce înseamnă să te chinui până în clasa a 12-a cu BAC-ul. Nu îi condamn, așa au prins ei vremurile de atunci, dar nu sunt niște persoane care să manifeste înțelegere pentru lucrul ăsta. De exemplu, când eram in a 8-a și le spuneam că vreau să intru la liceul pedagogic la Galați, la profil uman, fiindcă numai acolo era, au sărit în sus, că nu se poate așa ceva! Unde mă duc eu la Galați?! Te duci aici, la liceul 1, unde e soră-ta, că-i aproape! Deci pentru ei conta să termin un liceu, oricare ar fi fost, că-i aproape de casă. Nu s-a pus problema de preferințe… nu exista așa ceva! Mama mă prindea cu cărți de astea de beletristică sub cărțile de chimie, de fizică și mă certa. De asta ai tu note mici! Normal că de asta aveam note mici! (râde). Acum abia, după ce a mai citit niște cărți de self-help, își dă seama de două lucruri: că a făcut multe greșeli cu noi și că nu mai are cum să le îndrepte. Mi-a zis mama o dată: Dacă știam unde ajungi tu cu literatura și citind atât de mult, nu-ți mai spuneam nimic. Tu te-ai remarcat în viață prin ceea ce ai făcut tu cu plăcere, nu prin ceea ce trebuia să faci. Te încurajam să iei note de trecere, dar în rest să te axezi pe ce vrei tu. Eu am făcut așa, dar pe ascuns și cu frică. Tot timpul mă feream, mă luptam cu niște constrângeri, lucru care te face să ascunzi mult mai multe. La un moment dat sunt colaterale și alte ascunzișuri. Te înveți să ai secrete. Și ascunzi și altele care poate n-ar trebui ascunse.

***

Din cei patru ani de liceu, ce anume a fost cel mai dificil pentru dumneavoastră?

Clasa a 12-a a fost cea mai dificilă pentru că eu până în clasa a 11-a nu am dat importanță învățatului la disciplinele de BAC, în afară de română. La matematică și la fizică dădeam din materia de a 11-a și a 12-a. Pare ușor, dar pentru mine era cu atât mai greu cu cât erau materiile astea două și eu mă pregăteam pentru Facultatea de Litere. Mie îmi plăcea oricum româna și aș fi dat la orice discplină umană, numai să nu mă pui să învăț la cele de profil real. Dar fiind un liceu fără profil real-uman, nu prea avem opțiuni.

***

Dar cum v-ați hotărât să dați la Facultatea de Litere? V-ați gândit dumneavoastră că vă place româna și asta ar fi o alegere potrivită sau au avut și alte persoane o influență?

Ai mei mi-au spus că mă susțin în facultate, dar eu să îmi aleg ce îmi place, dacă vreau. Dacă nu, te duci la muncă! Adică ai mei nu au fost atât de fixați pe ideea să mă trimită la facultate, ceea ce e un lucru bun din partea unor părinți. Acum sunt mulți care își forțează copiii să se ducă la facultate și poate nu sunt capabili, poate nu simt ei că așa se împlinesc. Dar eu nu concepeam să nu dau la facultate! Așa sunt eu, pentru că un model patern sau matern nu am avut.

***

Și când ați luat decizia de a merge la Facultatea de Litere?

În clasa a 12-a.

***

Așa târziu?

Da, pentru că tot ce am făcut până atunci am făcut așa, liber. Eu citeam, dar nu pentru că mă pregăteam pentru Litere. Știam că o să îmi aleg în a 12-a și pentru mine nu avea rost să mă stresez cu asta prea mult.

***

Dar v-a ajutat tot cititul de până atunci?

Cum sa nu?! Cititul îți formează limbajul. Cititul îți formează un vocabular și un mod de a te exprima original, așa consider eu. Bine, sigur și specialiștii și oamenii de știință au ajuns la concluzia asta, dar eu nu am avut nevoie de studiile lor pentru că am simțit pe pielea mea treaba asta (râde). Te ajută să fii liber în exprimare, să nu ai momente de căutat cuvintele. Indiferent de ce carte citești, orice carte te face să te exprimi mult mai ușor. Nu același lucru se poate spune și cu filmele. Ele dezvoltă un anumit tip de creativitate, dar nu creativitatea lingvistică, de care e nevoie în exprimare.

***

Ați dat BAC-ul și apoi admiterea. Cum a fost?

Am dat BAC-ul, da, și apoi admiterea. Am avut etapă eliminatorie la gramatică, examen scris la literatura română – 3 ore, examen la gramatică – 3 ore și limbă și literatură străină – 3 ore.

***

V-ați pregătit singură pentru admitere?

Nu, doar la română.

***

Deci ați intrat la facultate.

Da, am intrat la Facultatea de Litere, UNIBUC. Am făcut patru ani.

***

Cum a fost plecarea de acasă?

A fost și atractivă pentru că plecam de acasă și căpătam independența de a lua decizii de una singură, dar și puțin cam înspăimântătoare, fiindcă eram singură, nu aveam un grup de cunoscuți din liceu cu care să socializez. Veneam acasă în fiecare săptămână. Bine, și pentru a mai lua din lucruri pentru că ai mei nu aveau mașină pe atunci și trebuia să le car cu trenul. Dar nici nu aveam cu cine să ies în weekend, nu aveam de ce să rămân. Cam două luni am făcut așa. După care am început să îmi fac prieteni, dintre colegele de la facultate.

***

Și la cămin câte fete erați în cameră?

În primul an nu am stat la cămin, ci am stat la străbunica mea în primul semestru, după care m-am mutat la o gazdă de prin apropiere, până la finalul anului doi. În anul trei am intrat pe lista de priorități la cămin, când am intrat corect. Nu am avut probleme, decât că nu mi-a dat în Regie cu colegele mele, ci în căminele de la Drept. Aveam două colege cu un an mai mare și m-am înțeles foarte bine cu ele. Era o atmosferă frumoasă.

***

Cum era la facultate?

Îmi plăcea. Nu făceam decât discipline umane, care erau pe gustul meu. Nu mai aveam disciplinile amestecate din liceu, care mă oboseau. Aveam literatură, LRC și altele. Tot ce ținea mai mult de partea umană.

***

Dar în toți cei patru ani de facultate, nu s-a întâmplat să fie vreo materie care să nu vă placă? Să simțiți că vă vine foarte greu sa învățați?

Ba da.

***

Și ce făceați ca sa treceți peste asta?

La fel ca în liceu, ca la fizică. Mă chinuiam să învăț, pentru că trebuia. Dar fiind mai multe discipline care îmi plăceau, îmi venea mult mai ușor să suport asta. Bine, nu neaparat că nu îmi plăceau, dar mă chinuiam să învăț pentru că nu mă interesa. Așa se întâmplă, dacă nu vrei să devii ceva anume, nu te interesează prea mult nici domeniul, mă refer la școală. Motivația vine în primul și în primul rând din ce vrei tu să faci în viață. Eu visam să ajung să lucrez în jurnalism, să scriu articole, să scriu cărți. Chiar îmi doream foarte mult să devin scriitor, cum, de fapt, îmi doresc și acum, dar acum scriu doar pentru mine.

***

Dar când v-ați hotărât să dați la Litere v-ați gândit că vreți să deveniți profesor?

Nu, nu. Eu am zis că vreau să fiu jurnalist. Știam că poți să faci mai multe cu facultatea asta. Chiar am cochetat puțin cu jurnalismul când m-am angajat la un ziar, în timpul facultății. Nici nu mai știu cum se numea, sincer, pentru că s-a stins la foarte puțin timp după apariție din cauza că nu aveau cu cine să lucreze. Eu, când am văzut că nu pot să îmbin nici una, nici alta… ca să te ții de facultate îți trebuie și timp, ori ca să mai și lucrezi, când ești student la zi la Litere, înseamnă să-ți iei foarte mult și din timpul de învățat. Iar eu nu prea aveam de ce să lucrez pentru că îmi trimiteau ai mei.

***

Și totuși de ce v-ați angajat? Care a fost ambiția?

Nu pentru bani, ci să lucrez să văd ce înseamnă să fii jurnalist. Și când m-au trimis in diferite locuri să fac reportaje, să iau interviuri și am văzut cât drum trebuie să fac prin București și cât timp trebuie să consum, mi-am dat seama că nu pot să le îmbin pe amândouă. Am zis că jurnalismul pot să-l fac și după facultate, când sunt liberă.

***

Dar ați știut din timpul facultății că vreți să deveniți profesor sau după ce ați terminat?

După ce am terminat facultatea m-am gândit unde mă pot duce. Am constatat că să fiu jurnalist e prea multă alergătură pentru mine… dar nici nu am mai putut rămâne în București pentru că ai mei mă presau să vin acasă. Dacă ai terminat facultatea, ce să mai cauți acolo? Vii acasă. Deci nici nu au conștientizat, probabil, faptul că trei-patru luni trebuie să mă mai întrețină până îmi găsesc un loc de muncă în București. Așa că m-am dus la Râmnicu Sărat, la bunica. Ea m-a ajutat foarte mult cu bani.

***

Deci după facultate v-ați mutat la Râmnic.

Da. Și unde era să mă angajez eu acolo, în afară de profesoară?

***

Și cât ați stat acolo?

O vară. Până să îmi fac viză de flotant și alte documentare care îmi erau necesare ca să stau acolo, a trecut vara. La un moment dat, când m-am dus la Inspectorat să-mi fac viză de flotant mi-au cerut loc de muncă. Păi cum să am loc de muncă dacă mie îmi trebuie viză de flotant, dacă pentru a aplica la locul de muncă mie îmi terbuie viză de flotant? Se băteau cap în cap. Până la urmă am avut o cunoștință care mi-a înlesnit obținerea vizei pentru un loc de muncă. Nu știu ce a făcut, habar n-am. Am reușit să-mi depun dosarul la inspectorat. Dar a durat atât de mult până am fost repartizată în Râmnic, încât începuse școala. Eu eram disperată că nu aveam loc de muncă. Am sunat la Tecuci, la o prietenă care avea mama directoare. Știam de la ea că sunt locuri disponibile. M-am dus acolo și mi-a facut o catedră mozaic din română, educație civică, engleză și nu mai știu ce.

***

Dar dumneavoastră ați făcut și engleză în facultate.

Da, da. Și am acceptat. Dar până am venit de la Râmnic la Tecuci, catedra a rămas numai pe română și engleză. Am venit într-o duminică, mi-a dat scrisoarea de recomandare, luni m-am dus la inspectorat și marți am început să mă duc la școală.

***

Foarte rapid!

Da! După ce că la Râmnic m-am chinuit două luni cu o mulțime de drumuri la Buzău, unde era inspectoratul și cu stat pe la poliție, la cozi… Și după două-trei săptămâni, când eu eram deja la Tecuci, aud că mi-au dat repartiție și în Râmnic, dar nu mă mai interesa.

***

Și nu v-ați dus acolo.

Nu, pentru că aici aveam mai multă siguranță. O știam și pe femeia asta, îmi rezolvase problema și așa de repede, îți dai seama…

***

Și cum a fost în prima săptămână, în primul an ca profesor? Cum erau colegii cu dumneavoastră, fiind nouă și foarte tânără?

Foarte frumos a fost. N-am simțit acolo niciun fel de presiune din partea colegilor. Eu n-am simțit că am colegi care vor să mă calce în picioare pentru că nu am experiență și ei au. Era o relație colegială foarte ok.

***

Dar cu elevii cum era?

Pe mine m-a speriat prima oară, dar mi-a plăcut din prima, de când m-am întâlnit cu ei. Mi se părea super cool. Plus că munca pe care trebuia să o fac, studiul pe care trebuia să îl fac pentru oră era atât de plăcut, atractiv, pentru că făceam ce îmi plăcea mie cel mai mult. Nu a fost niciun impediment. S-a combinat foarte mult cu ceea ce îmi plăcea mie să fac, cu ceea ce trebuia să fac. Și cred că este foarte important să descoperi ceea ce îți place să faci și să îți faci o meserie din asta pentru că munca pe care trebuie să o depui nu mai pare atât de … nu ți se mai pare muncă. Nu e muncă. E o continuă satisfacție intelectuală, așa cum îți oferă orice hobby.

***

Și după primul an?

După primul colegii mi-au propus să mă duc la titularizare. Dar eu nu voiam pentru că din ce auzisem până atunci, era foarte greu. Mă speriau toate astea. Eram influențată pentru că dacă nu aveam experiență, nu știam cât e de greu examenul, îi credeam pe cei care s-au dus și nu l-au luat. Directoarea de la Școala 8 (unde preda) mi-a zis să mă duc, dar i-am zis că nu mă duc pentru că nu sunt pregatită. Mi-a zis: Nu. Te duci anul ăsta ca să vezi cum este. Să vezi ce ți se cere. În ce măsură faci față. Și m-am dus și l-am și luat. Eu mă pregăteam tot timpul, n-am avut nicio oră la care să nu stau dinainte să studiez. Munca asta, plus faptul că am mai învățat și înainte de examen m-a ajutat. M-a ajutat mult să fiu consecventă.

***

Și ați luat titularizarea. Apoi?

Am luat titluarizarea și m-am dus la Liceul Agricol Tecuci.

***

Deja era al doilea an în care lucrați în învățământ.

Da. De data asta aveam mai mulți elevi. Predasem engleza de la clasa a 2-a până la clasa a 8-a, iar româna predam doar la profesională, la clasele a 9-a și a 10-a, dar la agricol aveam exclusiv copii de liceu, seraliși și profesională. Sincer, la început m-a speriat ideea să predau la seral unde știam că sunt elevi oameni maturi, oameni care lucrau, aveau familii…

***

Erau chiar și mai în vârstă decât dumneavoastră.

Păi cum să nu… Numai că eu am prins la niște clase cu copii care nu luaseră treapta a doua, dar nu mai țin minte exact. Dar aveau vârste apropiate cu cei de a 11-a și a 12-a, să zicem că era o diferență de un an – doi, față de ei. Nu era discrepanța așa mare între elevii de liceu și cei de la seral. Vreo doi-trei munceau, dar nu erau foarte în vârstă. Nu am avut elevi de 40-50 de ani. Acum când mă uit înapoi, nu cred că m-ar fi deranjat. Pe la început este așa, un pic ciudat, dar te obișnuiești pentru că oamenii ăștia sunt mult mai respectuoși. Mult mai ușor îți vine să lucrezi cu ei, decât să lucrezi cu tinerii pe care trebuie să-i mai și educi, ca să zic așa… Dar diferența între mine și copii fiind de vreo patru ani, n-am prea avut probleme. Nu mi se pare că adolescenții oferă mai puțin respect tinerilor, decât celor în vârstă. Nu cred că vârsta este cea care impune respectul, ci cred că atitudinea. Cum discuți cu ei, dacă îi respecți, te respectă. Așa este și în viață: dacă îi respecți pe cei din jurul tău, te respectă și ei pe tine.

***

Practic tu îi educi pe ceilalți cum să se comporte cu tine.

Sigur. Dar eu nu am făcut un efort deosebit, mi-a plăcut să-mi respect elevii.

***

Da, era și felul dumneavoastră de a fi.

Plus că mă gândeam în permanență, ca profesor, ce mi-ar fi plăcut și ce nu mi-ar fi plăcut mie ca elev să văd la un profesor. Și eu nu am încercat să copiez exemplul profesorilor mei de altă dată, ci am încercat să fiu un exemplu bun pentru generațiile noi. Să mă pun tot timpul în pielea lor, să văd cam ce îmi convenea și ce nu în atitudinea lor.

***

Și la agricol cât ați predat? Câți ani?

Trei ani de zile. După primul an m-au numit șefă de catedră pentru că aveam două colege mai în vârstă care se apropiau de pensie și care nu mai aveau chef să facă hârțogăraia (râde) pentru ceea ce însemna să fii șefă de catedră. În schimb, mie mi s-a părut că mi se oferă cea mai mare onoare din lume… îți dai seama, șef de catedră, era ca și cum eram șefa lor.

***

Dar atitudinea colegilor nu s-a schimbat în momentul în care ați ajuns pe poziția asta?

Nu.

***

Nu erau invidioși că deja dupa primul an ați ajuns șefă de catedră?

Nu aveau de ce să fie pentru că ei oricum erau pe alte specialități. Iar colegele de catedră m-au propus, deci nu aveam cum să fiu invidiată de ele.

***

Ok, și după un an la școala 8 și trei ani la agricol?

M-am întâlnit întâmplător pe maxi-taxi, când veneam de la examenul de evaluare la BAC, cu fosta mea dirigintă, profesoară de română, doamna Beceanu, care tocmai se transferase de unde preda ea. Mi-a zis că postul ei era scos spre titularizare și m-a sfătuit să merg eu sa dau titularizarea pentru el, să vin la liceul 1 în locul ei (cel în care a învățat și la care predă și astăzi) și i-am zis că nu mă duc, sunt deja titulară la agricol, sunt și șefă de catedră și nu am nicio problemă cu nimeni și nu am motiv să plec de acolo. Nu știu cum a făcut, cum m-a convins, încât până am coborât din maxi-taxi, într-o oră, am zis da.

***

Foarte persuasivă!

Da, exact. Avea și puterea de a fi fosta mea dirigintă. Nu numai că mi-a zis că vin în locul ei, ci că vin la niște copii extraordinari și la liceul la care am fost eu elevă. Oricum liceul 1 era cotat ca fiind cel mai bun din Tecuci, așa cum este cotat și în prezent și bineînțeles că am vrut să vin să lucrez cu niște copii mai bine pregătiți.

***

Dar când a avut loc întâlnirea cu fosta dirigintă?

În vară, cam cu o lună înainte de titularizare. Deci s-a terminat BAC-ul și titularizarea a fost undeva prin august. Eu când am ajuns acasă nu mai voiam să mă duc, dar am zis cum pot eu să-i spun femeii că nu m-am dus? Îmi era rușine să afle că i-am promis și că eu nu m-am dus. Așa că m-am dus și l-am luat și am ajuns aici. Bineînțeles că nu-mi venea să cred, dar s-a întâmplat.

***

Și ați venit aici.

Da. Și într-adevăr, aici s-a cunoscut în primul rând prin faptul că nu mai aveam clase în practică. Acolo erau perioade în care orele erau scurtate, aici erau orele întregi și aveau o anumită continuitate, era mai multă liniște din punctul ăsta de vedere.

***

Dar cum a fost pentru dumneavoastră să veniți la liceul la care ați învățat și să-i aveți colegi pe foștii profesori?

Foarte bine m-am simțit, dar aici chiar am avut sentimentul că sunt la început. Aici erau niște orgolii nemăsurat, profesorii de aici se simțeau un fel de vedete ale orașului. Vorbesc de generația pe care am avut-o eu ca profesori și ei încă mă priveau ca pe fosta lor elevă. Bine, eu nu aveam de gând să stau la cafele cu ei. Era distanța determinată și de vârstă și de faptul că-mi fuseseră profesori. Dar în câțiva ani au ieșit la pensie și au venit profesori tineri față de care nu am mai simțit aceeași distanță pentru că erau de vârsta mea. Eu la vreo patru-cinci ani de stat aici am început să mă simt bine. Eu până atunci m-am simțit ca fiind ultima…

***

Și nu vă seca de energie chestia asta?

Nu, pentru că în cancelarie stai zece minute. În rest stai la clasă și îți petreci timpul făcând ceva ce-ți place. Dar nu mă încurca cu nimic faptul că mă priveau așa, de la distanță. Oricum nu aveau ce să-mi facă pentru că eu îmi făceam treaba așa cum trebuia.

***

Și ce vi s-a părut cel mai greu în cei patru-cinci ani?

Poate doar apariția noilor manuale, a schimbărilor. Dar era ușor de depășit lucrul ăsta pentru că făcea parte din domeniul care-mi plăcea mie. Dar distanța dintre mine și colegii mei era estompată de calitatea copiilor de la liceul ăsta. La agricol trebuia să le povestesc eu cărțile, pe când aici, când le dădeam de citit o carte, peste jumătate de copii veneau cu ea citită. Acolo stăteam să mă rog de ei să-și facă temele, aici nu. Pentru mine a fost un șoc, nu știam că elevii pot fi și așa. Deși cei de la agricol nu erau mai slabi intelectual, ci mai slab motivați. Asta era atmosfera acolo. Aici tot orice informație pe care o ofer, parcă e absorbită ca de un burete. În primul rând de aici vine satisfacția unui profesor, când are cu cine vorbi în clasă.

***

Deci ați făcut un an la școala 8, trei la agricol și de când sunteți aici?

Din 2000 sunt la Colegiul Național Spiru Haret Tecuci.

***

Dar câți ani aveați de învățământ când ați hotărât să treceți pe engleză?

Predasem româna zece ani. În 2006 a trebuit să dau de gradul doi. Am făcut doi ani inspecții, am stat o vară să învăț, îmi depusesem dosarul cu doi ani înainte. Așa se procedează. Când am ajuns la București joi seara, vineri m-am dus la facultate să vad în ce sală sunt și m-am trezit că trebuia să dau gradul doi pe biblioteconomie pentru că eu pe asta îmi dădusem licența. Când ne-am ales examenele pentru licență, profesorii ne-au asigurat că nu e absolut nicio problemă, că putem fi profesori de română, dar legea se schimbase cu un an înainte. Legea spunea că nu am voie să-mi dau gradul doi decât pe disciplinele din licență. Chestia asta mă încurca. Apucasem să-mi dau definitivatul pe română, dar nu voiam să rămân numai cu el. Așa că am zis ca nu mai vreau să fiu pe română, dacă nu pot să-mi dau gradele. M-am hotărât să fac engleză-franceză la Galați. Era facultatea la care am visat eu încă din liceu și la care n-am dat pentru că mi-a fost frică.

***

De ce?

Pentru că în liceu nu mă simțeam pregătită pe limbi străine. N-aveam posibilitatea financiară să mă pregătesc pentru că ai mei nu prea erau dispuși să înțeleagă că trebuie să-mi plătească atâtea pregătiri ca să intru la facultate. Când m-am dus să mă interesez de ce am ajuns eu să dau pe biblioteconomie și nu pe română, secretara a început să urle la mine că trebuia să mă interesez din martie, dar eu nici nu știam că trebuie să dau atâtea telefoane. M-am enervat și m-am dus la Minister. Când am ajuns, am vrut să mă duc la inspector, să-i explic și portarul mi-a zis că Ministerul e gol pentru că toți sunt pe teren, pentru că era BAC-ul. Deci după doi ani de inspecții, o vară în care numai cât am învățat, a trebuit să accept înfrângerea asta care se datora faptului că se schimbase o lege între timp. M-am trezit aruncată în altă parte. Într-o parte în care nu mă simțeam pregatită. Așa că am zis că mă duc să fac engleză-franceză, care este visul meu dintotdeauna și acum nu o să mă mai sperie nimic pentru că acum eu trebuie să lupt să reușesc.

***

Și cred că de fapt ăsta a fost și momentul potrivit pentru pasul ăsta.

Da. Deci furia aia din cauza schimbării legilor și pentru că eu nu mă simțeam vinovată cu nimic m-a făcut să-mi adun atât de mult puterea și să nu mă mai sperie nimic când e vorba de învățat. Așa că am dat la facultate la Galați, de data asta n-am mai dat examen, am depus dosarul pentru că așa se intra. Am intrat. Bineînțeles că eu am făcut facultatea la IDD, nu la zi, pentru că eu nu mai aveam posibilitatea la zi, dacă mă duceam trebuia să plătesc, fiindcă pe prima am făcut-o la buget. Deși am aflat mai târziu că dacă nu declarai că ai mai făcut o facultate, nu se interesa nimeni, puteai să declari orice. M-au întrebat ăia dacă am mai făcut o facultate, văzându-mă la o vârstă mai înaintată, dar eu am fost sinceră, am spus adevărul. Eu mă și mândream cu faptul că deja făcusem o facultate. Și cum spuneam, am ales să fac la IDD, pentru că plăteam oricum aceeași taxă ca la zi, dar eu lucram, eram profesoară și nu aveam cum să fac la zi. Mă duceam numai sâmbăta și duminica la cursuri comprimate, intensive și examenele erau puse la ora patru după-amiaza.

***

Și n-a fost obositor? Toata săptămâna la școală și în week-end la facultate?

Cum să nu? Păi eu patru ani am mai știut alteva în afară de facultate și serviciu?

***

Și nu v-a înspăimantat situația asta?

Nu! Cum?! Eu trebuia să termin, să rezolv problema asta! Să îmi scot din minte faptul că eșuasem în felul ăsta. M-am gândit că voi trece pe engleză și voi continua cu aceste specializări. Așa… și am terminat facultatea și aș fi vrut și eu măcar o clasă de engleză, eu fiind în continuare la liceul 1 pe română, titulară. Am cerut o clasă pentru engleză și directorul mi-a zis că nu se poate. Poate că erau orele date și nu mai avea și pentru mine, dar mie nu mi-a dat un răspuns care să mă mulțumească. M-a enervat așa de tare… mi s-a părut că nu vrea!

***

Vi s-a părut că are ceva personal cu dumneavoastră?

Da!

***

Și erați de 10 ani aici!

Da… eram de mult timp. Mi-a răspuns așa pe un ton pe care nu mi l-aș fi dorit. Nu cred că și-a dat seama și nu cred că a făcut-o intenționat. Mi-a zis foarte clar că nu se poate și atât. Dar nici eu nu am stat să îl întreb de ce. Deci mi s-a părut atât de sec răspunsul…

***

Cred că și asta v-a enervat mai tare!

Vai! În clipa aia l-am urât! Eu care nu aveam un sentiment de ură față de nimeni și cu atât mai puțin față de el. Nu mi-a făcut nimic. Dar pentru că a refuzat să-mi dea ceea ce îmi doream eu imediat… am rămas cu durere în stomac, na, ce să zic?! N-am mai insistat. Asta se întâmpla în septembrie. În februarie, colega de engleză care știam că nu are niciun interes să plece la Galați, mă anunță că își face transfer la Galați. Deci acum știam sigur că îmi pot face transferul de pe română pe engleză fără să mai dau examen. Legile începuseră să fie ceva mai permisive pentru transferuri. Mi se recunoșteau gradele și titulatura, numai cât schimbam catedra. Târziu am înțeles că hibridul de facultate pe care l-am făcut eu la București nu a fost de fapt română-engleză, ci română-biblioteconomie, cu discipline de engleză, biblioteconomie, română. Eu de fapt nu eram nici de română, nici de engleză. Pe mine de fapt asta m-a intrigat.

***

Cred că v-a și șocat când ați aflat asta, mai ales atât de târziu!

Păi da, pentru că eu niciodată nu mi-am pus problema în felul ăsta. Așa și am aflat că deși colega mea urma să se transfere la Galați, nu pleacă decât dacă intră la un anumit liceu de acolo la care voia ea. Dar, pe de altă parte, mai era o profesoară de engleză de la Liceul Industrial care voia să se transfere la noi. Dacă pleca Cristina la Galați, intra cealaltă. Ele aveau prioritate pentru că deja erau de engleză. Eu îmi făceam transfer de pe română. Eu eram a treia pe lista de priorități. Am zis că nu mă interesează. Mă duc și eu să văd cum e la transfer. Știam din start că am minus două șanse.

***

Măcar ați încercat.

Păi m-am dus. Cristina s-a transferat la Galați, văd că se transferă și o tipă de la Liceul 2, gălățeancă fiind, așa că cea de la industrial s-a dus la 2, iar eu am rămas la noi, am intrat pe engleză. Dacă nu mă duceam și mă luam după pronosticurile altor voci din jurul meu, normal că nu reușeam. M-am trezit în 30-45 de minute cu o semnătură care mă transfera acolo unde voiam eu.

***

Foarte fugitiv!

Și șocant în același timp, pentru că eu știam că nu am șanse. Dar am zis ce pierd? Un drum de Galați?

***

Nici nu v-a venit să credeți!

Cum să-mi vină să cred?! Eu eram ferm convinsă că nu o să se poată așa ceva. Bineînțeles că nici n-am putut să-mi trăiesc bucuria. Eram atât de șocată încât nu puteam să mă bucur prea mult. Am mai fost 3-4 luni pe română, timp în care m-am gândit cu groază dacă nu care cumva făcusem prostia vieții mele. Dar nici nu mă speria. Eram în starea aia pentru ca îi mai auzeam pe unii și pe alții vorbind, mă descurajau, poate fără să vrea, poate fiind și ei șocați de această schimbare sau poate care nu erau dispuse să facă schimbări cum facusem eu: După zece ani de română o să-ți vină foarte greu să predai engleză. Mă gândeam că poate n-am făcut cea mai bună alegere. Dar am făcut-o și o voi duce. N-aveam cum să mai dau înapoi.

***

Apoi? Ce ați făcut?

Vara bineînțeles că a trecut cu mult studiu din partea mea ca să mă pregătesc mai bine pentru ceea ce avea să mă aștepte. Un studiu lejer, nu pot să zic că am stat ore întregi, să fie chinuitor.

***

Dumneavoastră oricum deja știați engleză.

Da, sigur. Nu eram chiar începătoare. Eu oricum aveam deja experiența ca profesoară de română. Trebuia să mai studiez niște metode și pe engleză ca să văd cam cum trebuie să procedez.

***

Dar după ce ați făcut schimbarea asta, cam ce influențe simțeați din partea celorlalți?

Directorului nu i-a convenit pentru că era foarte bucuros cu vreo doi ani înainte că își completase catedra de română cu titulari tecuceni și acum iar se trezise cu catedra instabilă, incompletă. Dar nici nu mi-a reproșat pentru că era dreptul meu și plus că rămăsesem tot aici profesor.

***

Și cum era să aveți clase cărora le predaserăți română și apoi engleză?

Am avut două clase așa.

***

Nu a fost ciudat? Pentru dumneavoastră? Pentru ei?

Puțin, puțin, la început. Am comunicat și mai mult cu ei. Le-am spus că și pentru mine este un lucru nou și să-mi scuze poate stângăcia pe care o voi avea inițial ca profesor de engleză. Eu oricum nu eram slabă pregătită, pentru că veneam cu un fond foarte bun de literatură și gramatică. Am avut o reticență, bineînțeles, să încep să le vorbesc și să le predau în engleză, dar nu pot să zic că mi-a displăcut. Dimpotrivă! Într-adevăr, nu mai erau la fel de comunicativi în engleză cum erau în română pentru că nu era limba maternă, sigur. Dar pentru că mă cunoșteau le-a fost și lor ușor să mă accepte ca fiind profa de engleză.

***

Și cam cât a durat acomodarea?

Cam o lună. Apoi am simțit că predam engleza dintotdeauna. Parcă nu puteam să mă gândesc că aș mai preda vreodată româna. Așa de mult îmi place! Nu aș putea să mă mai întorc.

***

Deci nu ați regratat decizia.

Nu! Niciodată!

***

Deci acum predați engleza din ce an?

Din 2007.

***

Anul viitor se împlinesc 10 ani.

Da.

***

Și cum vă simțiți când priviți înapoi?

Parcă nici nu mai țin minte că am fost profesor de română. Pe mine m-a completat ca profesor mai bine engleza, decât româna. La română aveam sentimentul de reluarea a acelorași idei…

***

Era o rutină.

Da, exact. Aveam cărți pe care le citisem de vreo 6-7 ori. Țin minte că un an am predat Eminescu de trei ori. Eram sătulă.

***

Ajunseserăți într-o stare de saturație.

Bineînțeles că nu pot să spun că la română chiar repetam cuvânt cu cuvânt. Dar în linii mari cam asta faci. Cât de mult poți să inovezi? Și da, rutina te cam aduce în situația în care vrei neaparat să scrii ceva. Dar pe engleză n-am mai simțit asta. Foarte des am schimbat manualele.

***

Engleza, ca limbă, oricum îți permite să faci astfel de schimbări.

Da. Gramatica e aceeași, dar nu poți să predai doar gramatică. Nici acum nu am ajuns la starea aia de plictis.

***

Dacă v-ați întoarce în timp, ați mai alege jurnalismul?

Nu, nu, în niciun caz.

***

Dar să scrieți cel puțin o carte ați vrea în continuare.

Da, sigur. Poate chiar în engleză. Eu scriu combinat, și în engleză și în română.

***

Dar privind elevii din prezent, de clasele a 11-a și a 12-a, ce credeți că le lipsește față de ce aveați dumneavoastră? Sau ce vă lipsea dumneavoastră, față de ce au ei acum? Faceți o paralelă.

Cred că le lipsește motivația. Dinamica pieții muncii e atât de ciudată în zilele noastre… accentul se pune atât de repede pe alte specializări de la un an la altul, încât ei sunt cam debusolați față de interesul pe care îl au unele specializări, în comparație cu cele clasice. Și nu mai știu ce se aleagă. Se întâmplă acum să îți alegi o facultate și să te trezești că interesul se pune pe o altă specializare pe care poate ai fi fost dispus să o faci de la bun început și tu să nu mai poți face nimic cu facultatea pe care ai terminat-o și să începi să alta. Sau să lucrezi în alt domeniu în care studiile nu-ți sunt recunoscute. E o problemă și cu toate aceste schimbări de pe piața muncii. Dar totuși cred că tânărul din ziua de azi este mult mai flexibil în a face aceste schimbări, față de cât de dispuși eram noi.

***

Deci ei au un atu în plus.

Da, sigur că da. Ei înțeleg mai bine fenomenul ăsta. Sunt persoane din generația mea care nu au fost capabile să își schimbe domeniul, au refuzat și poate că mult timp au rămas fără un loc de muncă. Tinerii din ziua de azi nu, nu ezită nicio clipă să-și schimbe locul de muncă. Pac! Imediat au făcut schimbarea. Sunt mai flexibili, chiar dacă sunt câteodată înșelați…

***

Și ei se adaptează imediat crezând că așa trebuie să fie.

Da, foarte repede se adaptează. Eu, cel puțin, așa văd lucrurile. Și să nu mai zic că există șansa pentru mulți tineri să li se recunoască studiile în străinătate, în spațiul UE. Mie nu, că am o vârstă, dar tinerilor da, pentru că sunt la început și au prioritate datorită vârstei, cel puțin până în 30-35 de ani sunt foarte bine primiți.

Mi se pare că deși sunt mai flexibili, nu mai sunt la fel de dispuși să aprofundeze domeniul prin faptul că trebuie să stea foarte mult să studieze. Nu mai au disponibilitatea asta pentru că în jurul lor sunt foarte multe tentații, foarte multe nade frumos colorate, cum le numea Marin Sorescu în Iona, care să le distragă atenția de la lucrurile care să îi formeze ca specialiști. Sunt foarte puțini care vor să devină specialiști. Cei mulți tratează cu superficialitate și poate și de aici calitatea scăzută a calității indivizilor la locul de muncă. Se datorează tendinței lor de a sta foarte mult pe net, pe telefon, să chat-uiască. Chiar dacă nu ies în oraș cu prietenii, stau pe facebook, postează, dau share, like și discută chestii care nu îi ajută să se specializeze în domeniul lor. Își pierd vremea cu tot felul de lucruri inutile pentru domeniul în care activează… ori ca să devii bun specialist trebuie să închizi de foarte multe ori calculatorul. Să te rupi de foarte multe momente de relaxare, ca să zic așa. Se relaxează mai mult decât e necesar. Eu poate nu mă pot compara cu ei acum. Mă gândesc cu groază că dacă aș fi avut același context când eram tânără, poate mai greu aș fi reușit să realizez ceea ce am realizat. Eu am avut norocul să nu am internet și calculator. Mi-am luat calculatorul în anul 2000. Atunci a apărut. Era în mărci germane. La mâna a doua l-am luat. Abia la un an mi-am pus internet. Dar stau și mă gândesc că atunci când am învățat pentru grad o vară întreagă, deși aveam internet și calculator, le opream și stăteam și învățam.

***

Deci totuși ați avut parte de tentațiile de genul ăsta.

Pai am avut, dar eram mai matură deja și înțelegeam foarte bine ce înseamnă învățatul și că ai nevoie de timp, nu poți să combini chiar atât de mult una cu alta. Când vrei să realizezi ceva renunți la ceea ce te relaxează, care te proiectează într-o altă lume. Te îndrepți către realitate, nu?

***

Dar dumneavoastră cum priviți tot demersul ăsta? Cum vi se pare?

Mie mi se pare că am avut noroc că am avut disponibilitatea să fac a doua facultate. M-a ajutat foarte mult modul meu de a fi.

***

Optimistă!

Optimistă și dispusă să muncesc și să o iau de la capăt, chiar dacă înseamnă foarte mult efort și nu m-a speriat lucrul ăsta. Sunt multe persoane care se lasă învinse de schimbările sistemului. Dar nu trebuie să fim atât de puțini dispuși să luptăm când totul stă de fapt în puterea noastră să ne schimbăm destinul. Totul a depins de mine.

***

Fiecare alegere.

Absolut. Tot ceea ce am făcut a depins de mine. Pentru că eu am vrut să schimb, eu am vrut să lupt, eu am fost dispusă să muncesc atât. Nu m-a oprit nimeni. Nimeni din sistem, nicio lege nu mi-a zis nu ai voie să schimbi.

***

Când nu v-a ieșit, ați făcut altceva și tot ați reușit să vă adaptați.

Da.

***

Cum a fost cu gradul. Altă alternativă.

Sigur. Mă bucur că a existat în felul meu de a fi disponbilitatea să o iau de la 0 cu o muncă destul de dificilă pentru că aveam și serviciu. Nu m-a speriat. Deloc. De ce m-ar fi speriat? A fost atât de frumos și în a doua facultate, încât uneori zburam la examen, abia așteptam! Ce mult îmi plăcea să învăț pentru unele examene! Nimic dificil. Tot pe cărți citite mergeam, cursuri legate de literatură. Deci mi-a venit mult mai ușor în a doua facultate, față de colegele mele, care se aflau la prima facultate. Pentru mine a fost ceva firesc, natural.

***

A fost mai mult un greu fizic, că nu aveați timp, decât un greu emoțional, pentru că vă plăcea.

Da, da, exact.

***

Aveți o poveste grozavă! Eu vă mulțumesc mult pentru acest interviu și vă doresc o carieră la fel de atractivă și satisfăcătoare intelectual și emoțional în continuare!

Îți mulțumesc și eu!