„Cum ai ajuns să faci ceea ce faci? Ce înseamnă o carieră de succes pentru tine? Cum pot ajunge și eu să fac ce-mi place și să fiu și plătit(ă) pentru asta?”

Un interviu realizat de Violeta Gudană pentru proiectul Become.

****

Eva Precub este o tânără poetă stabilită în Cluj, împreună cu logodnicul său. Am descoperit-o în 2014, când, citind articole pe site-ul Hyperliteratura, am observat o poză cu o frumoasă tânără, cu ochii albaștri și părul roșcat, care mi-a atras atenția. Acea fotografie cu Eva se afla într-un articol cu un interviu luat acesteia, pe care l-am și citit. În scurt timp mi-am cumpărat unul din volumele sale de poezii, Unde luna acoperă țărâna, și am descoperit multe asemănări între mine și ea, la fel cum mi-au confirmat și discuțiile ulterioare. O admir mult atât pentru stilul scriiturii sale, cât și pentru cel vestimentar.
Vă invit să citiți un scurt interviu cu Eva Precub pentru a afla cât este de important să îți urmezi propriile visuri, ce înseamnă pentru ea actul creativ, cum poți depăși timiditatea și cât este de bine să te dezgolești sufletește în fața celorlalți, prin artă.

********

Cum a fost pentru tine perioada adolescenței? Cum ai simțit trecerea? Cum te-ai împăcat cu familia, cu colegii? 

Pot să spun cu sinceritate că am copilărit până târziu și că linia dintre copilărie și maturitate a fost foarte subțire pentru mine. Am fost genul de copil tăcut, timid, cuminte, fără dramele existențiale („drame” în cele mai multe cazuri doar în mintea lor) care fac din adolescenți niște ființe capricioase, „neînțelese”. Eu am trecut foarte natural și fără probleme deosebite prin toate schimbările pe care le implică perioada de adolescență, de la cele fizice la cele emoționale, tranziția dintre viața „de acasă” și cea „de om mare” a decurs lin și tacit.

Uneori conștientizam că mi se întâmplă lucruri noi, însă am fost atât de retrasă și „zgârcită” în a-mi împărtăși fricile sau nelămuririle cu cei din jur – aici incluzându-mi părinții – încât ai mei nici nu și-au dat seama când copilul lor s-a făcut Om. Am considerat – și acum regret – că toate lucrurile acelea mărunte care se aglomerează în mintea unui copil în creștere nu sunt destul de importante pentru a le discuta cu părinții, simt cumva că prin asta i-am ținut la distanță, deși nu asta mi-a fost intenția. Însă simt că am pierdut mulți ani în care aș fi putut vorbi cu ei deschis despre orice, lucru pe care încă îl exersez cu ei acum, deși târziu. Dar încep să recuperez.

Cu colegii mei nu am avut apropieri deosebite sau prietenii strânse, decât în două-trei cazuri (prietenii care durează până în ziua de astăzi, deși ne vedem tot mai rar, viața de adult făcându-și simțită prezența cu aroganță). Am avut norocul de a fi parte dintr-un colectiv de copii buni, care nu își îngreunau unii altora perioada aceasta de căutări, de temeri, de pregătire pentru viață. Anii de liceu au trecut foarte repede, poate și pentru că eu eram mai mereu cu nasul în cărțile pe care le citeam din plăcere, chiar și în timpul orelor care nu aveau ca subiect literatura (și unii dintre profesori știau asta), nefiind deranjată de nimeni.

***

Unde ai urmat liceul și ce profil ai ales? A fost alegerea ta? Ai fost influențată de ceilalți? 

Am urmat liceul la Colegiul Național „Nicu Gane” din orașul natal, Fălticeni, profil uman, filologie. Ai mei m-au susținut, văzând că din copilărie mi-au plăcut limbile străine și literatura. Speram și eu cumva că aici mi-ar fi locul, pentru că nu m-am împăcat niciodată cu științele exacte.

***

Ți s-a întâmplat să ai probleme cu profesorii, să întâmpini materii care nu ți-au fost plăcute? 

După cum am amintit mai sus, liceul a fost o perioadă liniștită care a trecut pe nesimțite. Am avut un diriginte pe care la început nu l-am simpatizat prea tare, asta până mi-am dat seama că ne conducea „cu mână de fier” doar spre beneficiul nostru. Îl stimez și acum foarte mult. Am avut norocul de a avea profesori foarte pregătiți, de la cei tineri până la cei ce i-au fost profesori și mamei mele. Datorită acestui lucru, nu au existat niciodată animozități între mine și dumnealor, deși e drept că uneori mă supăram pe mine pentru că nu reușeam nicicum să agreez unele materii (evident, mă refer la cele precum matematică, fizică, chimie, dar am avut norocul să am parte de foarte puține ore din materiile acestea în liceu).

***

Cum ai ales cele două facultăți pe care le-ai urmat? 

Inițial aș fi optat pentru Psihologie, însă ai mei m-au convins să fac Litere, să fac traduceri, pe principiul că va fi mereu nevoie de traducători și îmi voi găsi foarte ușor de lucru (nu am lucrat decât aproape jumătate de an în domeniu). Apoi, din curiozitate, am ales și teatrul, dramaturgia, însă nu le-am spus alor mei decât prin semestrul al doilea că urmez și cursurile acelei facultăți. Am învățat multe și am crescut trecând prin aceste experiențe, însă uneori tot mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi rămas la Psihologie. Din păcate, nu aș mai găsi energia necesară să fac ceva în sensul acesta acum, deși probabil mi-ar fi plăcut mai mult să fac ce aș fi ales EU pentru mine în primă instanță.

***

Când ai început să scrii? 

În copilărie. Erau poezii naive, cum îmi dicta mintea pe atunci. Prima de care am fost mândră am scris-o undeva la 9 ani și îmi amintesc că îi era dedicată tatălui meu, care părăsise țara și căruia îi duceam dorul foarte tare.

***

Îți câștigi existența din scris? Lucrezi în domeniul facultăților pe care le-ai urmat? 

Nu îmi câștig existența din scris și nu mi-am făcut din asta un scop. La noi în țară lucrurile merg un pic mai anapoda decât în alte locuri, unde autorul este prețuit ca fiind un creator. Primesc un mic procent din vânzări și cam atât, însă, repet, nu de asta scriu. În ceea ce privește locul meu de muncă, am la activ undeva la 5 ani de domeniu editorial, deci mă pot considera norocoasă că mă ocup cu ceva ce îmi face plăcere și nu m-am rupt de sfera literară. Cu toate că nici traducerile, nici dramaturgia nu am ajuns să le profesez, cum au avut șansa unii – puțini – dintre foștii colegi. Dar sunt mulțumită, mă simt în elementul meu.

***

Ce înseamnă scrisul pentru tine? 

Terapie, stare de veghe, antidot împotriva melancoliei.

***

Ce și cine te inspiră? 

În principal, stările mele, experiențele trăite sau visate, dorințele, dar nu sunt excluse din poeziile mele nici toate întâmplările și gesturile mărunte pe care le observ peste tot în jur.

***

Cum se desfășoară actul tău creativ? Te simți vreodată inhibată în această privință? 

În general nu reușesc să scriu în spații aglomerate. Excepțiile sunt foarte rare, spre exemplu la un drum lung, când mi se derulează în fața ochilor pe geam oameni, orașe noi, locuri ascunse, atunci și mintea îmi învie. Dar de obicei am nevoie de liniște și spațiu personal pentru a scrie. Mă inhibă zgomotele neinvitate, spațiile prea animate, mă scot din zona aceea a minții care îmi ordonează ideile și atunci mă opresc brusc. E o frustrare a mea, recunosc, însă nu mă pot obișnui să scriu oriunde, oricând, așa cum mulți autori au norocul.

***

Cum ai decis să îți lansezi prima carte? Ce te-a influențat să faci pasul ăsta? Cum ai procedat? 

Prima carte a venit ca rezultat al unor trăiri personale care m-au aruncat din copilăria de care vorbeam mai sus direct în lumea agitată și crudă a oamenilor mari, cu tragediile, înfrângerile neașteptate care o caracterizează deseori. Atunci am decis să pun pe hârtie și pentru privirea celor din jur lucrurile acelea care tindeau mereu spre vindecare, poate din dorința de a ajuta cumva, puțin, cât ar fi fost posibil, și pe alții care simțeau la fel și care ar fi putut să treacă prin dureri asemănătoare alor mele. Am discutat cu  editorii de la Casa de Pariuri Literare, au fost foarte deschiși spre o colaborare și așa a apărut primul volum, „aici nu mai locuiește nimeni” din 2010.

***

Consideri că este dificil în România să îți lansezi o carte la douăzeci de ani? 

Deloc. O fi noroc sau nenoroc, nu știu. Însă trăim în zilele în care publicul este tot mai deschis și divers – lucru care nu poate decât să mă bucure, la fel și autorii. Industria de carte este tot mai mare și pare a fi loc pentru toată lumea, deși uneori linia dintre ce ar trebui să fie publicat și ce ar trebui să fie păstrat la sertar se estompează tot mai tare. Aici văd un minus. Lucrând în domeniu, îmi trece zilnic prin fața ochilor foarte mult material de prisos. Însă încerc să privesc partea plină a paharului, și anume că cititorii sunt tot mai mulți și tot mai tineri. Și dacă unii sunt atrași de cărți de calitate mai… îndoielnică, cu siguranță vor ajunge și la cele bune. Din nou, un criteriu foarte subiectiv.

***

Cum ai decis să îți lansezi și cel de-al doilea volum de poezii? Apoi și cel de-al treilea? 

Al doilea volum al meu, „Dacă ți se face teamă de întuneric”, a apărut în anul 2012 la editura clujeană Ecou, tot ca urmare a unui preaplin emoțional, ca o continuare a jurnalului obsesiilor din primul volum, dar poate cu o notă mai matură și mai puțin fatalistă. Al treilea volum, „Unde luna acoperă țărâna”, apărut la editura Karth în anul 2014 este probabil cel mai intim volum al meu de până acum. A venit natural, ca o încheiere a unui ciclu de vindecare emoțională personală.

***

Cum reușești să le împaci pe toate – scrisul, munca și viața personală? 

Destul de dificil. Munca îmi consumă foarte mult timp și energie, însă este necesară. Când ajung acasă începe să se întâmple Viața, însă mi-aș dori să am mai mult timp la dispoziție, cum aveam mai demult, pentru a-mi pune ordine în minte, pentru a continua povestea personajelor mele (poveste la care scriu de ceva vreme și pe care sper să o pot finaliza anul acesta). Am norocul că am lângă mine un Om minunat și răbdător și trei pisici-antidepresive naturale care îmi dau speranța că voi învăța să îmi fac mai mult timp pentru ce contează cu adevărat pentru mine.

***

Ce sfaturi le dai tinerilor care poate nu știu ce vor să facă sau au anumite pasiuni pe care nu le pot fructifica din teama de a fi respinși, care se simt inhibați și care ar vrea să se facă cunoscuți, eventual prin modul acesta, de a se lansa printr-o carte, pictură, desen, dans etc.? 

Să nu asculte alte voci decât pe cea interioară. E imposibil să nu găsească ceva ce i-ar face mulțumiți de ei înșiși. Și dacă ei știu că i-ar face fericiți această dezgolire în fața lumii, să nu ezite nicio clipă. S-ar putea să aibă surpriza de a nu întâlni, de fapt, niciun alt obstacol în calea reușitei decât propria lor minte.

****